Sonetul XV & X - W. Shakespeare


Cand ma gandesc la tot ce-i viu, ca n-are
Decat o clipa de desavarsire;
Ca-n tot ce poarta scena asta mare
E-a stelelor ascunsa inraurire
Cand vad ca omul ca o planta creste,
Ca-acelasi cer l-alinta si-l omoara,
Ca tocmai cand ajunge-n varf descreste
Iar faima lui uitarea o-mpresoara;
Vazand in toate nestatornicia,
Tu, mandru tanar, imi rasai in fata.
Cand vremea se uneste cu Urgia
Si schimba-n bezna ziua ta mareata,
Si vreme-nfrunt, iubindu-te mereu
Si tot ce smulge ea, ti-adaug eu.
Sa zici ca poti iubi, e o rusine?
Cand pana si-mpotriva-ti esti pornit;
Admit de vrei, ca farmeci pe oricine,
Dar ca pe tine nimeni, e vadit.
Caci te-a robit o ura-atat de mare,
Ca insuti impotriva-ti uneltesti,
Umbland sa strici palatul scump, pe care
S-ar cuveni sa-ncerci sa-l innoiesti.
O, schimba-ti gandul, ca sa-mi schimb credinta!
Lacas mai scump dai urii ca iubirii?
Fii darnic si duios, cum ti-e fiinta,
Sau, cel putin, te smulge nimicirii.
Fa-ti un alt eu, din dragoste de mine,
Sa-ti fereci frumusetea-n el sau tine.