Repetitia este mama prostului

Cum e sa cazi, sa fi una cu pamantul
Sa simti betonul julindu-ti trupul,
Sa-ti inghiti propriul sange care te-a tradat atata timp?
Cum e sa-ti vezi sufletul ca-ntr-o oglinda
Dezbracat de toate compromisurile ,
Sa te privesti de sus, sa te vezi cazut
Sa intelegi ce-ai gresit, de ce ai fost ranit
Sa-ti vezi gaurile care ti le-au facut
Sa realizezi cat sunt de infecte
Si de cate ori te-ai lovit in acelasi loc?
Cum e ca de fiecare data sa primesti pe cineva,
Sa il strangi in brate, sa crezi ca e salvarea ta
Sa te agheti cu ultimele puteri si cu ranile deschise
De gatul celui care iti promite o lume de vise
Nu prin cuvinte, ci prin ochi si printr-o clipa
In care esti vulnerabil si te ia sub aripa
Si speri sa fie mai bine decat a fost,
Si speri sa faca mai mult decat a facut,
Si speri sa nu-ti dea drumul mai ales atunci
Cand si-au sters atatia picioarele pline cu noroi
De pragul sufletului tau?
Respiri, te inneci, te resusciteaza, te intorci
Zambesti si te arunci in aceleasi brate
Fara rost...
Te intorci de unde ai plecat
Si intr-un tarziu realizezi
Ca asta este pasul accentuat
Pentru a deveni un prost adevarat.