Dialog

-Ma iubesti?

-Nu.

-M-ai iubit vreodata?

-Da.

-Ce ai iubit? Ce am avut atunci si nu am acum?

-Copilul...copilul din tine.

-Am crescut, m-am maturizat. E inevitabil.

-Toti anii acestia m-am hranit cu zambetul si naivitatea ta pura si sincera. Visai mai departe decat am indraznit eu vreodata sa visez. Desi priveam cu amuzament revolta ta desarta asupra lumii si convingerea ca binele triumfa intotdeauna, desi nu recunosteam, ma fascinai. Ai avut ceva ce eu am lepadat cu multa vreme in urma. Erai diferita de noi, emanai o lumina de incredere acolo unde domnea indoiala si tristetea.

-Si acum? Acum cum sunt?

-La fel. La fel ca restul.

-Cat de usoare sunt cuvintele tale...Cu cata usurinta lovesti...Am fost doar un medicament pentru tine. Am daruit dar nu am primit nimic la schimb. Mi-am golit sufletul pentru a umple o gaura fara fund. Tot ce ai reusit sa cultivi este aceasta iubire care se rasuceste ca un pumnal in inima mea, la fiecare picatura de otrava varsata din indiferenta ta. M-ai secatuit.

-Nu am vrut sa suferi.

-Dar nici nu te-ai deranjat sa ma faci fericita.

-Cum sa ceri orbului sa stie culoarea cerului cand a trait toata viata in lumea umbrelor?

-Dar de ce sa sacrifici ochii unui vazator pentru un orb, desi el nu o sa fie niciodata capabil de a vedea dincolo de aparente? Se pare ca nu ti-ai schimbat haina...

-Ce haina?

-Haina egoismului...