Si cu lacrimi stoarse-n sila...

Ma simt mizerabil. Ma simt schimbata, sau cel putin in proces de schimbare. Nu e una dintre starile emo, e doar o izbitura intre vis si realitate. Unul dintre momentele in care te intrebi daca lucrurile in care ai crezut 20 de ani sunt adevarate, atunci cand esti dezamagit de sistem, de oamenii din jur si ai da vina pe orice altceva, pana cand realizezi ca defapt esti dezamagit de tine. Esti dezamagit de slabiciunile pe care le ai, de imperfectiuni, de neputinta, de lasitate, de naivitate, incepi sa te indoiesti de toate lucrurile frumoase care ti se pareau pure si esentiale in viata. Toate par sa aiba un pret. Daca nu a murit copilul din tine, esti prea copilaros si tinzi sa visezi, visele deseori iti sunt blamate si privite cu suspiciune, rase sub mustati de adulti care nu au reusit sa tinteasca mai sus, care au fost dezamagiti la randul lor si care nu au avut puterea sa lupte mai departe. Esti aratat cu degetul pentru indrazneala, iar daca cazi si gresesti, toti asteapta momentul sa isi gadile orgoliul si sa se simta mai linistiti pentru ca mai este un ratat printre ei si nu sunt in pericol de a se simti inferiori. Replica cea mai des intalnita: “Ti-am zis eu!” Prin urmare: daca esti copil si ai idealuri esti naiv, daca ai facut pasul acesta, o sa te transformi intr-o persoana care pluteste intr-o lume ireala, formata din oameni buni, o lume in care valorile morale sunt mai presus decat orice, o lume in care poti sa realizezi orice daca lupti si crezi cu adevarat, toate elementele necesare pentru a fi considerat un Iresponsabil. Eu sunt unul dintre copiii iresponsabili; un copil mediocru cu ciudateniile unui geniu. Realitatea e cea care ne inconjoara sau care ne-o facem singuri? Cert este ca eu am cazut din realitatea mea si m-am izbit cu sufletul de pamant. Ma doare ingrozitor. Am crezut si eu ca-n arta pot sa trec la nemurire cu revolta mea desarta si cu lacrimi stoarse-n sila, nu mi-as mai aduce aminte. Ce e bine? Ce e rau? In ce sa cred? Pentru ce sa lupt? Am renuntat prea usor? Am renuntat? Cutiuta mea cu vise, toate lucrurile in care cred sunt incinerate, a ramas doar cenusa. Si acum, daca mi-as mai pastra din optimism, as aplica teoria pasarii Phoenix, sa renasc din propria cenusa…e valabil? Sa mai cred si in asta? Sa mai cred in posibilitati doar pentru a fi dezamagita din nou? Dar daca nu o sa fiu dezamagita?…Dar daca….dar daca…dar daca…. Exista infrangeri si nimeni nu este scutit de ele, si am pierdut deja o batalie mare....mai pot salva razboiul? As mai avea o sansa, dar sunt prea demoralizata sa ma ridic si sa lupt in continuare. Cum sa lupti pentru ceva in care nu stii daca mai crezi sau daca mai exista?