Interviu Dan Puric- "Niciodata nu am pus arta mai presus de dragostea mea"

Este un mare actor al Teatrului National din Bucuresti. Este regizorul, creatorul, protagonistul unor spectacole de pantomima ce l-au facut celebru in intreaga lume. Este laureat al citorva zeci de premii din tara si de pe mapamond. Este o faptura ciudata, splendida, anacronica. Un om de cuvint, un om de onoare. Este Dan Puric, cel de numele caruia se leaga spectacole precum Toujours l’amour, Costumele, Hic sunt leones, Don Quijote.



De la tata am invatat ocrotirea fata de femeie

Tango: Cu ce s-au ocupat parintii dumneavoastra? Cum v-ati trait copilaria?


Dan Puric: Amindoi parintii mei erau medici la Nehoiu, o comuna din judetul Buzau. S-au intilnit acolo intr-un mod accidental. Tatal meu a facut parte din familiile de boieri ale neamului, 1000 de familii de boieri care tineau pamint, avea si el vreo 500 de hectare de pamint, nu era un boier mare... Si-a plecat dupa nationalizare ca sa nu-l aresteze. Si-a luat totul intr-un geamantan, si-a lasat toate paminturile pe care iata, acum
Securitatea nu mi le da inapoi. Am paminturi de la 1870, de la Sultan. Erau mocani, plecati cu oile, cine stie cite generatii.
Unul dintre strabunicii mei a avut casa Puric, unde s-a facut declaratia de la Pades a lui Tudor Vladimirescu, deci eu pot fi mindru ca unul dintre strabunii mei pe linie paterna a avut demnitatea si curajul sa-l gazduiasca pe Tudor Vladimirescu si Tudor a avut incredere sa puna capul pe perna lui. Numai lucrul asta si te fascineaza! Tata a fost deposedat abuziv, ca si altii, n-a facut nici un rau in viata lui, nu facea nici politica... Si-a plecat intr-o comuna mica, sa nu-l gaseasca ciuma comunista si sa-l aresteze numai pentru faptul ca a avut pamint. Stiu ca mama mi-a zis ca, pina sa implinesc eu vreo sase ani, isi tinea otrava in buzunar, in caz ca-l ridicau, sa se otraveasca, pentru ca torturile erau cumplite. Soljenitin a spus ca in puscariile din
România s-a atins maximum de teroare, peste ce a facut Stalin!

Tango: Acestei plecari in exil ii datorati existenta dumneavoastra, fiindca asa a intilnit-o pe mama dumneavoastra?

DAN PURIC: Mama mea era medic stagiar, o frumusete speciala, hollywoodiana, o zina blonda. Tatal meu era mult mai in virsta decit ea. Avea 53 de ani cind m-am nascut eu. O diferenta extraordinara. Cum a dat bunul Dumnezeu sa se intilneasca! Eu mostenesc de la mama spiritul comic. Felul cum povesteste ea cum s-au intilnit este genial, extraordinar: „Draga, intr-o zi a venit unul la mine un satean bolnav si l-am intrebat: «Cine v-a tratat? Care doctor?» «Puric». Am ris o juma’ de ora. Cum sa-l cheme pe asta Puric? Iti dai seama, draga, bine ca nu-l cheama Plosnita! Si-am ris cu lacrimi! Si-ntr-o zi a intrat o aratare pe usa, unul slab asa, saracul, abia se tinea pe picioare. Si-am aflat ca el era doctorul Puric. Draga, nu dadeam doi bani pe el, dar, la un moment dat, mi-a venit sa-i fac un sendvis, draga, ca era asa slab, am vrut sa-i dau sa manince. Si-am auzit un tipat: «Domnisoara, dumneavoastra, daca ati fi sotia mea, nu v-as lasa sa puneti mina pe nimic!» Auzi, draga, ce mi-a zis, nemernicul, si dupa un an de zile ma lasa sa tai lemne cu toporul in curte!“ Evident ca mintea, tata toata viata a ocrotit-o, dar era povestea ei despre ceea ce s-a intimplat. Tata avea o noblete, o rasa extraordinara, eu lui i-am dedicat „Toujour l’amour“. De la el am invatat ocrotirea fata de femeie, el a ocrotit-o toata viata pe mama, de asta se si rasfata, ea, care este o tipa enorm imaginativa, este esenta de feminitate.

Tango: Acolo v-ati nascut si ati copilarit?

DAN PURIC: M-am nascut la Buzau, probabil ca acolo erau conditii mai bune decit in comuna, si pe urma am copilarit la munte, intre riuri, intre munti, ceea ce a fost un mare privilegiu. Am crescut acolo. Apoi m-a luat bunica mea, care era un fel de führer, mama mamei, care provenea din familia de boieri Sbiera. Cind mi-au dat Premiul Academiei si m-am uitat pe perete, era acolo un strabunic si se uita la mine! A fost fondatorul Academiei, strabunicul a fost Constantin Sbiera, mare inginer, a facut caile ferate in toata Moldova, foarte multi au fost avocati, unul a fost profesorul de româna al lui Eminescu, adica foarte multi - de-o inteligenta si-o tarie româneasca extraordinara. Bunica mea, care era profesoara de româna si de franceza, mi-a transmis un soi de corectitudine a lucrului bine facut, o corectitudine taraneasca. Nu exista minciuna. Nu exista lucru prost facut. De o autoritate extraordinara. Am crescut aproape intr-un matriarhat teribil de frumos.

Un copil te face tata

Tango: De ce credeti ca in zilele noastre oamenii nu mai pretuiesc casatoria si se prefera tot mai mult traiul in
concubinaj? Cum s-a ajuns aici?

DAN PURIC: S-a ajuns dintr-o trauma repetitiva, dintr-o descrestinare lenta, dintr-o spaima reciproca de celalalt, din faptul ca taina casatoriei nu a fost traita asa cum trebuie. Nu s-a trait taina, ci oficializarea la sfatul popular, in care statul garanteaza... Ce garanteaza?! Iubirea nu se garanteaza. Traim o perioada de schilodire sufleteasca, pe care personal am simtit-o. Nu ma dau sfint, dar am cunoscut lucrul acesta din interior, in care un sistem din afara incepe sa prabuseasca familia, in care unul dintre ei fiind de factura mai slaba, sau amindoi intr-o criza, sau necrestinati, incepe patinajul. Un crestin autentic se casatoreste altfel si traieste altfel. Lucrul acesta la noi a fost distrus si este distrus in continuare, se merge catre o secularizare a societatii, catre omul contractualist. Situatia contractualista, banii pusi separat, creeaza individualismul. Banii pusi impreuna inseamna comuniune, inseamna dragoste. Cind eu pun banii separat, inseamna ca mi-e frica si-atunci toate cuplurile merg pe un interes si dragostea devine sex, devine consum alimentar. E o discutie atit de vulnerabila, care ne marcheaza pe toti. Problema e nu cum de s-a ajuns, ci cum de am ajuns? Ca nu altii au ajuns, noi, astia care vorbim, am ajuns cu-aceste spaime! E nevoie
de-o intoarcere catre taina bisericii, catre taina casatoriei, care este o minune.

Tango: Pentru noi, adultii, mai gasim solutii, dar ce facem cu copiii care cresc fara mama si fara tata, cum rezolvam problema asta?

DAN PURIC: Nu ma intreba pe mine, ca eu sint cazul! Si asta e lucrul care ma doare cel mai tare. Niciodata in viata mea nu-i voi putea da inapoi fiului meu momentele de singuratate pe care le-a avut. Eu am fost in plina furtuna, dar tot Dumnezeu te-ajuta, nadajduind ca exista, prin credinta si prin intilnirile pe care le ai cu el, un contact de alta factura, in care tu nu incerci sa recuperezi ceva, ci incerci sa-i dai cu toata inima ceea ce ti-a dat tie Dumnezeu. Iubind, simti ca poti recupera lucrurile, ca se lipesc cioburile sparte. Copilul meu stie, raportul dintre mine si Octavian este un raport de o sensibilitate deosebita, in care tacerile si intelegerile lui m-au ajutat sa traversez anumite lucruri, nicidecum reprosuri sau lucruri uzuale in asemenea situatie. Si intelegerile lui mi-au vindecat suferintele mele. Era de asteptat ca eu sa fiu intelegator in situatia lui. El a inversat raportul. Asta e de la Dumnezeu, nu poate sa fie de la mintea unui copil de 14 ani. Credinta adevarata te-ajuta sa treci. Eu discut cu el adevarat, dar cu dragoste, chiar si cind am sa-i reprosez ceva sau el mie. Nu este reprosul care sa nu aiba dragoste, chiar si cind ne certam. Eu nu negociez cu Octavian nimic, pentru ca el e copilul meu. Eu n-am negociat cu tata nimic, eu l-am iubit. Si reciproc. Si discret. O singura data am simtit asa, ca pe o tragedie antica, cind plecam militar in armata cu servieta aia de lemn nenorocita, in puscaria vietii mele. Tatal meu, in virsta, m-a condus la gara. Si-acolo, se desparteau iubite de iubiti, copii de parinti, era armata grea. Se stia ca acolo era o castrare a tineretii. Multi s-au sinucis. Si stiu ca batrinul boier nici macar n-a ridicat mina sa-mi faca la revedere. A stat asa si-am mai putut sa vad ca-i curgea o lacrima. Avea saptezeci si doi de ani, nici nu stia daca mai traieste pina ma intorc.

Tango: Cum v-a schimbat viata aparitia copilului? Ce valori
s-au schimbat?

DAN PURIC: Eu am fost un tip foarte naravas. Nu mi-am dorit un copil cu orice pret, din infantilismul fiintei, nu din egoism. Nu credeam ca sint in stare de asa ceva, dar el, pur si simplu, a aparut. Dar exista un lucru care te modifica din mers. Nu catre o paternitate in intelesul comun, nu e in natura mea (eu si-asa am muncit de m-am casapit tot timpul ca sa supravietuiesc, nu ca sa traiesc. Nu pot sa zic niciodata ca in România am trait. Eu, pina oi muri, o sa spun ca am supravietuit. Am trait numai in fata lui Dumnezeu, asta da, pot sa spun. N-am vieti sa-i multumesc cit mi-a dat. Dar social, economic, am supravietuit). Si-atunci, foarte greu aveam contact fizic cu fiul meu. Dar l-am vazut cum creste, la un moment dat il duceam la gradinita, la scoala, si una dintre lectiile uriase pe care Octavian mi le-a dat cind avea vreo cinci anisori, era la gradinita, a fost cind, intr-o dimineata, a luat hotarirea sa ia la gradinita niste jucarii, un iepuras si-un ursulet. Si i-am spus ca nu pot sa-l transport cu tot cu jucarii si mi-a dat una dintre cele mai tulburatoare lectii pe care ti le poate da copilul tau tie. Ger afara, viscol, zapada pina la genunchi, abia am prins o masina, plina cu muncitori, la 7 dimineata, cu copilul in brate. Jucariile le tinea cu o tenacitate extraordinara. Si am ajuns la gradinita, l-am dezbracat, i-am pus alte hainute, si-a luat jucariile si l-am bagat inauntru. Printr-un geam care nu era vopsit, eu, curios, m-am uitat sa vad daca se duce la locul lui. Si, in clipa aceea s-a intimplat unul dintre cele mai frumoase momente ale vietii mele: s-a dus in mijlocul gradinitei, a venit educatoarea... El statea cu jucariile la spate. Si dintr-o data a zis: „Uite!“ Si in clipa aceea a inceput o revolutie! Pentru ca educatoarea le interzisese sa vina cu jucariile la gradinita. Iar el a spart regula, dar n-a fost vorba de o rebeliune, ci de o dragoste de frumos, le-a aratat iepurasul si ursuletul. Tot ce-am facut eu in arta, in fata publicului, a fost asta. Si a mai avut o chestie extraordinara, pe care as transmite-o comunitatii europene care ne obliga sa traim cind aderarea, cind tranzitia, sau securistilor care ne conduc si care ne obliga sa traim in România postrevolutionara, asa cum Ceausescu ne obliga sa traim epoca de aur. Pe la vreo cinci ani, a vazut la televizor o reclama cu un cutit care taie tabla, o cutie de bere. Mama lui era in bucatarie, era de Craciun, facea sarmale si taia cu un satir niste carne, iar el a luat cutitul si a taiat firul de la telefon exclamind aceleasi cuvinte din reclama. Iar eu, care sint total atehnic, nu stiam cum sa leg firele la telefon. Ca sa-l pedepesesc, i-am spus ca trebuia sa ma sune Mos Craciun, sa vina cu jucarii si n-am sa pot sa mai vorbesc, va trebui sa-l caut si sa-i spun ce s-a intimplat. Si a-nceput sa-i curga o lacrima si mi-a zis: „Spune-i lui Mos Craciun, daca te vezi cu el, ca noi, copiii, nu putem sta cuminti un an de zile pina vine el cu jucariile!“ Asa le putem spune si noi astora, ca nu putem sta cuminti cinci ani de zile, pina fac ei aderarea sau zece ani, pina ne integram! Noi trebuie sa traim! Nu e minunat? Un copil te face tata. Nu trebuie sa joci tu un rol social, n-ai nevoie de alocatii de la stat.

Tango: Credeti ca putem sa iubim in viata si a doua oara cu inocenta primei iubiri?

DAN PURIC: Citeam undeva ca dragostea o poti intilni de doua-trei ori autentic, puternic. Dar unii au intilnit-o o singura data. Nu se poate generaliza. Sintem o taina atit de mare. Socrate zice: „Cunoaste-te pe tine insuti.“ Cum te cunosti pe tine insuti? Facind o introspectie. Goethe spune ca n-a vrut sa spuna asa ceva, a vrut sa spuna „te cunosti pe tine insuti in relatie cu celalalt“. Si eu vin si spun ca, peste ei, este
Grigore Denisa, un sfint, care spune ca „mai degraba cunoastem cerul si marea decit sa ne cunoastem firea“. Stai linga un om o viata intreaga si nu-l cunosti. La un moment dat, poate avea o reactie, o reactie ingrozitoare. Cum s-a intimplat cu Livia Jiga, dresoarea care a murit ucisa de tigrul ala pe care l-a crescut de mic. Pe urma a murit si tigrul, n-a mai mincat...

N-am prea apucat sa string bani pentru vremuri grele

Tango: Care este relatia dumneavoastra cu banii? Cit de importanti sint banii pentru un artist?

DAN PURIC: Nu sint un om legat de bani, dar nici nu am o asceza totala, ci sint asa, in virtutea normalitatii, exact cum a dat Dumnezeu, sa ai cit iti trebuie si sa ai acolo strinsi si pentru vremuri grele. Eu am muncit tot timpul pentru cit mi-a trebuit, n-am prea apucat sa string pentru vremuri grele si de asta vremurile grele m-au prins aproape disperat. Incerc sa impun un pret al valorii in România. Chiar acum, i-am spus un pret cuiva care m-a invitat, si i-am aratat ce-nseamna un „One man show“ de o ora si douazeci de minute. Si el s-a mirat, eu cerind un sfert din cit cere un manelist! Si se minuna ca eu cer banii astia. Iti dai seama ce bolnav era bietul om, cit de schilodit interior. Eu am fost chemat ca sa joc la Cotroceni pentru un sendvis. Sa chemi un artist care a fost in toate colturile lumii si a avut milioane de spectatori pentru un sendvis e o dovada ca nesimtirea ti-a luat si ultima celula din corp. Pai, ma compar eu cu banii unora dintre astia de la televiziune, de la divertisment, care au milioane de euro? Eu vin in sandale, ala trece cu Porsche pe linga mine si ma si calca. Eu nu ma pling, Dumnezeu mi-a dat imens, dar trebuie sa spun, sa numesc corect lucrurile.

Tango: Credeti in teoria prezentului, a celor care spun ca trebuie sa ne eliberam de trecut, ca sa fim fericiti?

DAN PURIC: Nicolae Iorga spunea ca numai aplecindu-ne asupra trecutului putem avea taria faptelor de astazi. Omul castrat de trecutul sau, al familiei, al identitatii sale nationale, culturale, este omul care poate fi manipulat foarte repede. Sub indemnul „Traieste-ti clipa!“ sta si generatia politica de la noi, care n-are trecut. Toata ceata asta de handicapati sare peste trecut, pe ei nu-i intereseaza ca s-a murit in puscarie pentru tara, pentru neam, pentru familie. ~stia sint cretinoizii care cred in „Traieste-ti clipa!“. Pentru ei, istoria a inceput astazi la ora doua fara douazeci si dureaza pina diseara la Actualitati sau cind se uita ei la OTV. Trebuie sa deconspiram si ca „Traieste-ti clipa“ mai este altoit, din cind in cind, si cu o filozofie budista care are alte dimensiuni, pentru ca budismul nu e o religie, e o filozofie, dar nu intram in comentarii legate de asta, caci acolo avem de-a face cu alta cultura, cu alte dimensiuni si alte sinapse. Noi discutam din punctul de vedere crestin. Iar indemnul crestin este acela de-a te pregati. Sint oameni care, dupa viata asta, pun, punct si altii care pun virgula. Crestinul pune virgula. Toata viata asta te pregatesti. Iar noi toti tractam dupa noi un trecut. Tot Nicolae Iorga spunea ca „odata cu noi mor inca o data toti mortii nostri“.

Tango: Dar nu avem o datorie fata de propria noastra fericire? Unde gasim fericirea in viata asta, inainte sa punem virgula?

DAN PURIC: A fi fericit nu inseamna a te izola de trecut. A fi fericit nu inseamna a trai in sensul primar, de primata sau ca meduza care are simetrie radiala si se duce acolo unde-i hrana. Fericirea adevarata este, dupa unii care zic „a trai pentru a avea“, bogatia. Sint oameni care sint fericiti daca au vile, jeep-uri, masini. Nu-i pacat in „a avea“. Un preot spunea ca „banul e o funie care te poate cobori in iad sau te poate urca in rai, depinde ce faci cu ea“. Sint oameni bogati care sint minunati, care ajuta, care dau, sint bogatii care sint la a patra, a cincea generatie. Oamenii care au un capital autentic nu trebuie acuzati. Ii acuzi pe cei cu bogatii spontanee, din astea care s-au facut dupa ’89. Si-au facut si un album cu 300 de insi care sint milionari. Ei sint de caz penal, dar vor sa se legitimeze ca sint normali, ca furtul face parte din business, ca businessul este ceva normal... Asa e,
businessul este o chestie normala, atita timp cit nu se bazeaza pe frauda.

Tango: Unii cred in „a fi“...

DAN PURIC: Altii spun „a trai pentru a fi“. Si asta este un lucru important, pentru ca trebuie sa fii in viata asta, sa ai o anumita atitudine. Crestinul spune un lucru extraordinar care sare din sistemul de referinta. El spune „a trai pentru a invia“, care n-are legatura nici cu „a fi“, nici cu „a avea“, tine de transcendenta. A invia inseamna sa traiesti cu o bucurie nespusa pe aceasta lume, sa te bucuri zilnic de paharul plin cu apa pe care ti l-a dat Dumnezeu, sa te bucuri de creatia pe care a facut-o Dumnezeu cu tine si sa retraiesti din punctul asta de vedere tot ceea ce-ti da
Dumnezeu. Este o bucurie normala a firii. Lucrul asta se obtine foarte greu, pentru ca lumea cade in „a avea“, in realizare. „A invia“ nu exclude „a avea“, nu exclude „a fi“. „A invia“ inseamna a redirectiona toate aceste lucruri in sensul vietii tale, adica stii ca esti trecator pe acest pamint si, din perspectiva acestui lucru, esti mai putin obraznic, mai putin indraznet, nu faci rau, pentru ca tu ai o vulnerabilitate, ai un pasaj. La noi, clonele astea care-au iesit, din Comitetul Central au iesit, saracele, cu o mostenire genetica fundamentala: sint nemuritori si iresponsabili. Ei nu mai au viitor, pentru ei tara este circumscrisa intre nepoti si mama soacra, pe ei nu-i mai intereseaza ce se intimpla cu România peste douazeci de ani. Pe mine, Dan Puric, ma intereseaza. Si nu numai pentru copilul meu, ci pentru cei care vor urma, pentru ca si ceilalti, dinainte, care au murit in puscarii sau pe front, au murit si pentru prezentul nostru. Au murit si pentru pamintul lor, caci erau proprietari legitimi, autentici. Structurile astea naturale, de instinct, au fost debusolate, de ideologie, de abstractiuni, dintr-o data pamintul proprietarului a fost luat si a devenit proprietate comuna.

Tango: Apoi proprietatea a fost din nou impartita?

DAN PURIC: Dupa ’89, securitatea a venit si a improprietarit alti oameni. Pe pamintul tatalui meu si al bunicului meu, de la 1870, sint o mina de securisti pe care nu-i poate da nimeni afara. Deci eu nu am proprietate, sint o sluga la stat care se numeste prestator de servicii culturale si artistice. Mostenirea tatalui meu, facuta de generatii de oameni
care-au muncit, este fraudata legal. Eu sint dator sa marturisesc lucrul acesta, sa-l spun si sa caut sa lupt, nu cu orice mijloace, ca nu fac eu revolutie, dar cel putin sa marturisesc, sa arat ca ei sint ilegitimi. Asta inseamna a fi viu. Noi sintem inconjurati mai mult de morti vii.

Mi-am sacrificat viata personala iubind foarte mult

Tango: Poate un om care nu e implinit in dragoste sa reuseasca in profesia lui? Aceste lucruri se intrepatrund sau trebuie sa alegi unul dintre ele?

DAN PURIC: Eu personal cred ca mi-am sacrificat viata personala iubind foarte mult. Nichita Stanescu spunea ca „soldatul si artistul n-au viata personala“. E un foc care te arde, o patima. Dar niciodata n-am fost egoist, sa inlatur femeia de linga mine, dimpotriva, am atras-o spre mine, dar aici poate sa fie norocul sau ghinionul unui artist. Ca poate gasi o femeie cum era sotia lui Cézanne, care numai ea avea rabdare sa-i pozeze, pentru ca el picta atit de greu si-atit de mult, ca-i fugeau toate modelele. Ea invita oameni la masa, sa spuna cit e de genial, el nefiind recunoscut de critica vremii. Ea nu era un factor de decizie critic, dar il iubea atit de mult, incit femeia devenea altar. Cind un artist are o asemenea sansa, feminitatea traieste in registrul tainei, al unei maternitati prelungite. Cind nu are aceasta sansa si fiecare trage numai pentru el, apar frustrari, apar gelozii. Gelozia patologica este un lucru care omoara, care distruge, unul il suspecteaza pe celalalt de lucruri la care nici macar nu s-a gindit. Aceasta prea mare grija de tine si negrija fata de ea sau de el duce la ceea ce se intimpla acum. Nu pot sa generalizez, pentru ca oamenii sint oameni, fiecare cu ale lui, dar, in ceea ce ma priveste, stiu ca niciodata nu am pus arta mai presus de dragostea mea si poate ca din cauza asta am avut de patimit. Eu sint nascut cu grija fata de femeie, dar, ca la Shakespeare, „soarta unei glume nu depinde de gura care-o spune, ci de urechea care-o asculta“. Un om poate sa interpreteze acest lucru ca pe o slabiciune si-atunci totul se distruge. Lucrul acesta mi s-a intimplat in viata cu elevi de-ai mei, oameni pe care i-am invatat. Si in momentele de mare tristete, ma refugiam in sufletul marilor mei maestri, care, la fel, erau tristi, pentru ca, dupa o viata intreaga de traume de genul acesta, spuneau: „Dane, citi am crescut si citi au iesit deformati“. A sta linga un maestru, a sta linga femeia iubita e o arta. Intr-un fel, lucrul acesta face parte din afinitate. De exemplu, cu maestrul Dem Radulescu n-am discutat de prea multe ori in viata mea, dar ne iubeam amindoi extraordinar. Chiar in distante. Stii cum se zice, „distanta pentru dragoste este ca vintul pentru foc. Daca dragostea e mare, o inteteste. Daca nu, o stinge“. In clipa in care incep discutiile, lucrurile nu mai sint bune. Discutia, falsa terapie prin discutie e doar o aminare a sentintei.
Psihologia este numai o intelegere reductiva a omului. Ceea ce este frumos este spovedania in fata unui parinte duhovnic, spovedania in fata iubitei tale si reciproc. E o arta, un miracol si un risc pe care ti-l asumi.

Tango: Spuneati ca v-ati nascut cu dragostea pentru femeie. De unde invata un copil, un baiat, dragostea pentru femeie, de la mama lui, de la tatal lui? Sau se naste cu ea?

DAN PURIC: Tu le stii pe toate acestea fara sa ma-ntrebi, dar intrebi pentru ca esti roaba intrebarilor celor din jur. Fara sa vrem, sintem contaminati de curiozitati, in loc sa fim contaminati de mirari. Tu, ca femeie, stii ca lucrurile acestea se transmit undeva, dincolo de educatie. Eu ma mir de ceea ce mi-a transmis mama mea. Daca ma uit in spate si o vad pe mama, ca femeie, de cind eram mic, este acel ceva pe care nu-l pot descrie in cuvinte, care-mi contureaza si maternitatea, si femeia. Dar, in acelasi timp, l-am vazut si pe tata cum se comporta cu ea. Era medic si l-am vazut cum consulta o femeie... Tatal meu, plasat in epoca de azi, ar fi o aberatie la fel de mare cum sint eu. Intr-o masina arhiplina, pe vremea lui Ceausescu, cu oameni redusi la conditia biologica, ingramaditi pe scara, care se duceau la serviciu, tata, care avea sansa sa mearga pina la capat, la 6 dimineata, om la 70 de ani, se scula in picioare si spunea: „Duduita, luati loc.“ Lucrul acesta era aberant, era donquijotesc, se mira si biata femeie, plus ca ceilalti nu intelegeau nimic. Eu il intelegeam, fara sa-mi explice atunci cind ne dadeam jos din masina, ca trebuie sa dau locul unei femei. Este acea contaminare care se face intr-un mod surd si, daca vrei, printr-un canal dumnezeiesc. Daca vrei, o numim, in termenii nostri stiintifici, gena, dar e ceva mai mult. Cum imi spunea mie Bibanul, „Gica, depinde ce-ti toarna stramosul in cromozom“, rizind de toata chestia asta. Pentru ca nu conteaza nici educatia, daca tu esti nascut in alta fire... De obicei, se spune ca sintem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intr-un anumit fel, noi toti sintem dupa chipul lui Dumnezeu. La asemanare lucram toata viata. Dar exista si chipuri mutilate. De asta, Biserica, in intelepciunea ei
dumnezeiasca, nu ataca homosexualii.

Tango: Ati cunoscut asemenea oameni? Cum v-ati purtat cu ei?

DAN PURIC: Sint oameni, ii intilnesti peste tot, si in biserica. Eu am avut colegi, oameni de o inteligenta si o sensibilitate extraordinara! Cum sa te comporti cu ei? Reductiv, limitativ? Nu esti crestin! Biserica se opune si condamna pacatul homosexualitatii, nu individul care a cazut sub pacat. Ei sint niste oameni care s-au nascut cu o boala, dar sint oameni. Lucrul acesta trebuie creat cu intelegere, cu condescendenta, pentru ca, altfel, se ajunge la schizofrenie, la manifestari stradale. Noi nu sintem Europa Occidentala care-si propune, in schizoismul ei comportamental, sa inlocuiasca ideea de mama si de tata cu o autoritate parentala. Ei dizolva prin legislativ ideea de mama si de tata, ca un copil sa poata fi adoptat de un cuplu de homosexuali, iar viitorul acelui copil din punct de vedere sexual se stie care este. Marele, uriasul lucru pe care putem sa-l dam Occidentului se numeste lectia normalitatii. Nu intr-o habotnicie, ci cu grija, cu condescendenta, trebuie sa coabitam cu ei, sa le explicam ca lucrul acesta nu se poate, este impotriva firii, ca
n-are nimeni nimic cu ei si ca trebuie terminat cu terorismele acelea in care oameni de o mare sensibilitate erau bagati la puscarie daca erau homosexuali. Ei nu trebuie bagati in norma de viata a normalitatii, pentru ca atunci noi ne distrugem reperele crestine. De asta, Biserica a reactionat foarte bine, nu a iesit in strada, s-au dus si s-au rugat. Ce-a facut Patriarhul, sa-i dea Dumnezeu sanatate! A facut ca un bunic din ala care-si cearta copiii. „Am copil care nu mai asculta“. Cind nu mai asculta, te duci in fata icoanei, ingenuchezi si te rogi. Si Dumnezeu lucreaza.

Tango: Va simtiti vreodata singur?

DAN PURIC: Nu. Numai oamenii fara Dumnezeu se simt singuri. Imi aduc aminte de o chestie nemaipomenita: Meister Eckhart, unul din marii mistici ai Europei Occidentale a secolului
al-XII-lea, se spune ca statea singur sub un copac. Si a venit la el un discipol si l-a intrebat: „Maestre, de ce stati singur?“
Iar el i-a raspuns: „Nu eram singur, dar acuma sint“.

Interviu de Alice Nastase